Este liberul arbitru doar o iluzie? Neuroştiinţele oferă răspunsul

Experimentul lui Benjamin Libet

De-a lungul secolelor, numeroşi filozofi şi oameni de ştiinţă au susţinut că liberul arbitru este doar o iluzie. Benjamin Libet, cercetător în cadrul departamentului de fiziologie al Universităţii din California – San Francisco, a fost printre primii oameni care au testat această ipoteză.

• Ce s-a întâmplat cu dinții oamenilor atunci când fluorul a fost scos din apă?
• Ce a arătat un studiu pe mii de gemeni despre legătura dintre depresie și fructe

În experimentele desfăşurate de Libet la finalul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80, voluntarii erau aşezaţi având în faţa lor un buton şi un ceas. Ei puteau decide oricând să apese pe buton, însă Libet le ceruse să să se uite cât era ceasul în momentul în care luau decizia de a apăsa pe buton. Voluntarilor le fuseseră ataşaţi pe scalp mai mulţi electrozi, astfel că Libet putea observa pe electroencefalogramă activitatea neuronală din cortexul lor.

Momentul fiecărei apăsări de buton era înregistrat automat. Comparând timpul apăsării butonului cu cel în care voluntarii decideau să apese butonul, cercetătorii au descoperit că diferenţa dintre decizia conştientă a apăsării pe buton şi evenimentul în sine era de aproximativ 200 de milisecunde. Analizând rezultatul electroencefalogramei, Libet a avut surpriza să descopere că zona din creier asociată cu iniţierea mişcării devenea activă cu 500 de milisecunde înainte de apăsarea butonului. Astfel, creierul devenea activ cu 300 de milisecunde înainte de momentul în care voluntarii luau decizia conştientă de a apăsa butonul.

Experimentul a fost interpretat de multă lume ca fiind prima demonstraţie a faptului că liberul arbitru este doar o iluzie, deciziile fiind luate de creier, nu de sinele conştient al persoanei.

Numeroşi alţi cercetători au repetat experimentul lui Libet, observând chiar perioade mai mari între debutul activităţii cerebrale şi momentul deciziei conştiente. Astfel, un studiu efectuat în 2008 de cercetători de la Institutul Max Planck din Leipzig a arătat că deciziile pot fi detectate chiar cu 7 secunde înainte de momentul în care o persoană devine conştientă de ele.

În experimentul dirijat de profesorul John-Dylan Haynes, voluntarilor li se ceruse să apese pe un buton cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, la alegerea lor, fiindu-le solicitat totodată să ţină minte în ce moment au luat decizia. Cercetătorii au descoperit că pot prezice ce mână vor folosi voluntarii cu 7 secunde înainte ca aceştia să ajungă la o decizie conştientă, doar prin studierea activităţii lor cerebrale. „Studiul nostru arată că deciziile sunt pregătite în subconştient mai devreme decât se credea până acum. În momentul în care intervine conştiinţa, cea mai mare parte a muncii decizionale a fost deja efectuată”, a comentat profesorul Haynes rezultatele studiului.

Marcus Du Sautoy, profesor de matematică la Universitatea Oxford, a repetat acest experiment la Centrul de Neuroştiinţe din Berlin, în cadrul unui documentar pentru BBC:

Avem libertatea conştientă de a respinge deciziile inconştientului

Chiar dacă experimentele lui Libet par să indice faptul că liberul arbitru este doar o iluzie, tot el a efectuat alte cercetări ce par să indice că avem puterea conştientă de a opri deciziile luate de creier.

Astfel, el i-a instruit pe voluntari să-şi propună să îndoaie un deget la un moment ales de ei, dar imediat după ce devin conştienţi de dorinţa de a îndoi degetul, să se oprească din acţiune. Studiind creierul participanţilor la studiu, Libet a descoperit că activitatea cerebrală ce se poate observa în mod normal înaintea îndoirii degetului încetează îndată ce voluntarii au luat decizia de a se opri. Libet a concluzionat că participanţii putea folosi alegerile conştiente pentru a opri deciziile inconştiente ale creierului.

Aşadar, chiar dacă liberul arbitru („free will”) e o iluzie, oamenii beneficiează de „free won’t” – adică au capacitatea de a acţiona conştient pentru a împiedica acţiunea ce urmează unei decizii luate de creier.

Concluzia lui Benjamin Libet este susţinută de un specialist din alt domeniu: psihologul Daniel Kahneman, care susţine că majoritatea deciziilor oamenilor sunt generate de ceea ce el numeşte sistemul 1 (partea inconştientă a creierului), asupra cărora sistemul 2 (conştiinţa) poate aplica o decizie de veto.

Suntem doar nişte maşinării?

Mark Halett, un specialist în neuroştiinţe din cadrul National Institutes of Health (principala agenţie de cercetare din cadrul Ministerului Sănătăţii din SUA), afirmă că majoritatea oamenilor găsesc dificil de acceptat faptul că liberul arbitru nu există din cauza unei erori conceptuale: aceea că sinele este diferit de creier. „Este ca şi cum am crede că mintea este separată de corp, dar mă gândesc că nu mai crede nimeni aşa ceva. Absenţa liberului arbitru nu înseamnă că suntem maşinării. Activitatea creierului este substanţa fiziologică în cadrul căreia funcţionează personalitatea noastră. Absenţa liberului arbitru înseamnă doar că sinele conştient este la curent cu doar o parte din deciziile creierului nostru”.

Un experiment efectuat de Patrick Haggard, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie, pare să arate că suntem, de fapt, maşinării.

Pentru a demonstra acest lucru, profesorul Haggard l-a invitat pe un jurnalist de la ziarul The Telegraph să asiste la un experiment inedit, ce demonstrează efectele tehnicii denumite „stimulare magnetică transcraniană”. Prin folosirea unei bobine magnetice, creierul uman poate fi stimulat, tehnica permiţând controlarea corpului.

Una dintre asistentele de cercetare, Christina Fuentes, a apropiat o bobină de capul profesoruluii Haggard şi a activat-o apăsând un buton. Degetul arătător al profesorului s-a mişcat imediat. „Această mişcare nu este rezultatul vreunei acţiuni din partea mea. Eu nu fac nimic, Christina mă controlează. Eu sunt doar o maşinărie, iar ea o manevrează”.

Intervalul de timp dintre acţiunea bobinei şi mişcarea degetului este de 20 de milisecunde. Explicaţia profesorului Haggard este că diferenţa reprezintă durata parcurgerii distanţei de la creier la deget de către semnalul electric. „Pentru a controla un muşchi facial, durata este mai scurtă, iar pentru a controla un muşchi al piciorului durata creşte”, explică profesorul.

După ce demonstraţia s-a încheiat, profesorul i-a explicat jurnalistului că „nu există liber arbitru, aşa cum este el definit în sens spiritual. Ceea ce se observă este rezultatul acţiunii unei maşinării. Creierul urmează legile fizicii, care se manifestă sub forma unor evenimente electrice şi chimice. În cazul unor circumstanţe identice, nu putem acţiona altfel. Nu există un «eu» care să poată spună «eu vreau să fac altfel»”.

Profesorul Haggard afirmă că, dacă vrem să definim liberul arbitru drept capacitatea de a schimba cursul universului şi de a ignora legile sale cauzale, atunci acesta nu există. Cercetătorul afirmă că ceea ce noi considerăm a fi „libertatea de alegere” este de fapt produsul complexităţii fiinţei umane. Astfel, oamenii pot transforma o serie de date de intrare într-un număr foarte mare de rezultate. „Cred că termenul de «liber arbitru» se referă la această complexitate”, concluzionează Haggard.

Liberul arbitru şi legea

Noile descoperiri făcute de specialiştii în neuroştiinţe pot afecta modul în care sistemul legal defineşte responsabilitatea. Profesorul Haggard detaliază: „astăzi înţelegem care zone ale creierului sunt responsabile de comportamentul impulsiv şi care zone conduc la inhibarea acestui comportament. Ce se întâmplă atunci când o persoană comite o crimă şi se descoperă apoi că există o leziune în acea zonă? Este acea persoană răspunzătoare pentru acţiunile sale? Oare daunele provocate maşinăriei cerebrale sunt suficiente pentru a ne scuti de responsabilitatea acţiunilor noastre? Nu ştiu”.

O fundaţie din SUA a lansat The Research Network on Law and Neuroscience, un amplu efort interdisciplinar în care psihologi, psihiatri şi specialişti în neuroştiinţe cercetează modul în care noile descoperiri ale ştiinţelor ce studiază creierul pot fi aplicate în justiţie.

Kent Kiehl, profesor la Universitatea din New Mexico şi totodată unul dintre cei mai importanţi cercetători ai psihopatiei, crede că în viitor imagistica cerebrală va juca un rol important în justiţie, similar cu cel al probelor ADN azi. „Neuroştiinţele şi imagistica cerebrală vor transforma întreaga filozofie a pedepselor, vor schimba modul în care decidem pe cine şi cum pedepsim”, afirmă Kiehl.

Aceeaşi problemă este dezbătută şi în Marea Britanie. În luna decembrie a anului trecut, Royal Society (una dintre cele mai importante academii ştiinţifice britanice, fondată în 1660) a dat publicităţii un raport pe tema aplicării neuroştiinţelor în instanţe. Un caz citat în acest raport, relatat în 2002 în revista New Scientist, arată limitele conceptului de liber arbitru.

Un bărbat american de aproape 50 de ani a început să dezvolte o atracţie sexuală neobişnuită, începând totodată să colecţioneze pornografie infantilă. În cele din urmă, bărbatul a fost gonit din casa familială după ce a început să-i facă avansuri fiicei sale vitrege. Diagnosticat ca pedofil şi condamnat pentru molestarea unui copil, bărbatul a fost obligat să urmeze un program de reabilitare pentru dependenţe sexuale. În ciuda eforturilor, bărbatul nu s-a putut abţine de la a solicita favoruri sexuale personalului clinicii şi altor pacienţi, astfel că a fost externat forţat din clinică, în cele din urmă.

Cu o seară înainte să fie trimis la închisoare, bărbatul s-a prezentat la spital cu probleme de echilibru şi cu o durere de cap cumplită. Examinarea neurologică, ce a inclus rezonanţa magnetică, a relevat o tumoare canceroasă în dreptul cortexului orbitofrontal. Această regiune a creierului joacă un rol important în reglementarea comportamentului social, lezionarea sa putând duce la reducerea capacităţii de controlare a impulsurilor şi la dezvoltarea unui temperament antisocial.

După ce chirurgii au eliminat tumoarea, pacientul şi-a recăpătat echilibrul şi a reuşit să termine programul de reabilitare impus de judecător. Bărbatul a fost declarat vindecat după şapte luni, nemaifiind considerat un pericol pentru fiica sa vitregă, astfel că s-a putut întoarce acasă.

După aproximativ un an, bărbatul a început din nou să colecţioneze pornografie infantilă, raportând în acelaşi timp dureri de cap persistente. Analiza creierului cu ajutorul aparatului de rezonanţă magnetică a relevat o recidivă a tumorii cerebrale. După ce pacientul a fost operat din nou, tendinţele pedofile au dispărut la rândul lor.

Un alt exemplu ce arată limitele conceptului de liber arbitru este oferit de medicamentele ce tratează maladia Parkinson. Aceste medicamente, din categoria „agoniştilor dopaminei”, accentuează apetitul pacienţilor pentru sex, mâncare, jocuri de noroc şi alcool. În întreaga lume (SUA, Scoţia, Franţa, Canada, Australia) s-au întâlnit cazuri în care pacienţii au devenit dependenţi de jocuri de noroc, pornografie şi întâlniri sexuale periculoase, existând numeroase procese pe rol împotriva companiilor farmaceutice.

Nu avem de ales: trebuie să credem că liberul arbitru există

Mulţi specialişti consideră că iluzia liberului arbitru este necesară pentru o bună funcţionare a societăţii. Acest lucru este sugerat de un studiu efectuat de Kathleen Vohs şi Jonathan Schooler, psihologi la Universitatea Minnesota şi respectiv la Universitatea British Columbia. Voluntarii ce au participat la studiu au fost împărţiţi în două grupuri. Jumătate dintre ei au citit un pasaj din cartea „The Astonishing Hypothesis” a lui Francis Crick, în care laureatul Premiului Nobel scria că „deşi pare că liberul arbitru există, de fapt toate alegerile noastre sunt predeterminate şi nu putem schimba acest lucru”, iar ceilalţi au citit un fragment din aceeaşi carte în care nu era vorba depre liberul arbitru. După lectură, toţi voluntarii au fost rugaţi să rezolve câteva probleme de matematică pe computer, profesorii explicându-le că programul prezenta o defecţiune care putea afişa răspunsul corect şi rugându-i să nu abuzeze de acest defect al programului.

Cercetătorii au descoperit că persoanele din primul grup, care citiseră textul referitor la absenţa liberului arbitru, au trişat în proporţie semnificativ mai mare decât cei din al doilea grup. Rezultatele obţinute în cadrul unui alt experiment, în care participanţii puteau obţine bani trişând, au fost similare: voluntarii care citiseră în prealabil o afirmaţie care nega existenţa liberului arbitru trişau mult mai mult decât cei care citiseră o afirmaţie care afirma existenţa acestuia.

Alt experiment, coordonat de profesorul Roy Baumeister şi publicat în jurnalul „Personality and Social Psychology Bulletin”, a obţinut rezultate similare. Cercetătorii au descoperit că persoanele care citeau afirmaţia „la fel ca orice altceva în univers, toate acţiunile umane sunt rezultatele evenimentelor precedente” se comportau mai agresiv şi mai egoist decât cele care citeau afirmaţii care subliniau existenţa liberului arbitru, precum „demonstrez existenţa liberului arbitru în fiecare zi când iau decizii”.

Un studiu efectuat de mai mulţi psihologi americani a arătat că variabila care permite cea mai corectă estimare a performanţei la serviciu este credinţa în liberul arbitru. Cercetătorii au evaluat diverse trăsături ale subiecţilor, incluzând cât de mulţumiţi erau de propria viaţă, câtă energie simţeau că au sau cât de importantă considerau munca, însă niciun alt factor nu prezicea la fel de bine performanţa la serviciu precum credinţa în liberul arbitru. „Credinţa în liberul arbitru conduce oamenii spre un comportament mai degrabă moral. În societăţile în care indivizii cred în liberul arbitru se observă o mai mare aderenţă la coduri de comportament ce stimulează o viaţă sănătoasă, bogată şi fericită, astfel că această credinţă este una adaptivă”, a explicat Dr. Kathleen Vohs, unul dintre autorii studiului.

Unii specialişti susţin, însă, că nu este nevoie să menţinem iluzia liberului arbitru. „Atunci când înţelegem cauzele care se află în spatele gândurilor şi sentimentelor noastre putem, în mod paradoxal, să obţinem un control mai mare asupra vieţii noastre. Una e să ne certăm cu soţia din cauză că suntem într-o dispoziţie proastă, alta e să înţelegem că dispoziţia a fost provocată de glicemia scăzută. Atunci când înţelegem acest lucru admitem, desigur, că suntem doar o marionetă biochimică, dar putem prelua controlul măcar asupra uneia din sforile prin care se manevrează marioneta: o simplă gustare ar putea fi secretul bunei dispoziţii. Aşadar, înţelegerea cauzelor sentimentelor şi gândurilor noastre conştiente ne permite să ne croim o cărare mai înţeleaptă prin viaţă”, argumentează Sam Harris în cartea sa „Free Will”.

Michael Gazzaniga, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din SUA, susţine acelaşi lucru: trebuie să abandonăm iluzia liberului arbitru. „Pământul nu este plat. Înainte ca acest adevăr să fie recunoscut, lumea obişnuia să se întrebe «ce se întâmplă când ajungi la capătul Pământului – oare cazi?». Odată recunoscut adevărul, noua perspectivă a permis oamenilor să înţeleagă că întrebările vechi erau stupide. Cred că vom depăşi această etapă şi vom abandona noţiunea de liber arbitru, acceptând că suntem o maşinărie deosebită, dotată cu un simţ moral ce îşi are originile în faptul că trăim în grupuri sociale. Această perspectivă ne va permite să ne punem noi întrebări”, argumentează Gazzaniga.

Un lucru este cert: noile date oferite de neuroştiinţe asupra ideii de liber arbitru vor conduce cât de curând la modificarea sistemelor de drept şi a societăţilor în care trăim. Vor fi societăţile viitorului caracterizate de empatie în mai mare măsură, ca urmare a noilor perspective asupra înţelegerii funcţionării creierului? Este doar alegerea noastră.